Cum răspunde primul absolvent român de Medicină la Cambridge, Mihai Bica, la întrebarea: „Te-ai întoarce în România?”

La 24 de ani, Mihai Bica a devenit primul român care e pe cale să absolve Medicină la Universitatea Cambridge din Marea Britanie.„Minunea” va avea loc în numai o lună, atunci când tânărul cu ochii albaștri care-și dorește să urmeze un rezidențiat în Oftalmologie va depune Jurământul lui Hippocrate și va fi declarat oficial absolvent. Mihai nu este străin de realitatea din spitalele din România, unde a făcut voluntariat pe toată perioada liceului și despre care citește zilnic în presă de acasă. Este la curent cu derapajele din sistem, cu nemulțumirile cadrelor medicale și cu promisiunile politicienilor care încearcă să oprească exodul doctorilor din România

Trei întrebări pentru un viitor medic școlit într-una din universitățile din Top 3 cele mai bune ale lumii

• De la 2600 de kilometri distanță și după cinci ani de facultate într-una dintre cele mai bune universități din lume, România mai înseamnă încă pentru tânărul român „acasă”. L-am întrebat pe viitorul medic dacă s-ar întoarce în țară. A fost prima întrebare, urmată de alte două.
  

„Mi se pune des această întrebare și m-am gândit și eu de multe ori la ea. Momentan, aș spune că nu e momentul, având în vedere că nu am încă o specialitate definită. A mă întoarce în punctul acesta ar însemna o irosire a anilor petrecuți în afară. Mai am încă foarte multe de învățat și dacă o să decid să mă întorc, vreau să fiu bine sedimentat într-un domeniu în care să pot face o schimbare, în care să lucrez așa cum am învățat. Și având în vedere că mai durează cel puțin nouă ani până duc la capăt o specialiate, mai e ceva timp. Apoi mă gândesc că cine știe cum vor sta lucrurile peste un deceniu, voi avea probabil și alte obligații. Oricum, un gând de a mă întoarce va pâlpâi mereu, din când în când, dar momentan e o flacăra prea plăpândă pentru a-mi alimenta drumul înapoi”, povestește Mihai.

În prag de absolvire, Mihai Bica nu exclude posibilitatea de a se întoarce în România, țară care i-a lipsit enorm în toți anii de studenție, dar nu știe exact când va face acest pas. Până atunci, va continua școala în Marea Britanie și în orice colț al lumii în care ar putea să devină mai bun decât este în ceea ce face. După voluntariatul și practica în spitalele din țara noastră și din Anglia, activarea în cadrul organizației Crucea Roșie, românul își propune să ia contact și cu bolnavii din cele mai dezavantajate țări ale lumii, acolo unde ar putea să prevină orbirea sau să restituie „lumina ochilor” unor oameni mai puțin norocoși.  Recunoaște că ar reveni în România pentru a face, în primul rând, ceva pentru pacienți, pentru a „da înapoi” ceva țării în care a crescut până la 18 ani. 

„În fine, uneori am simțit că am compromis dezvoltarea mea ca om pentru educația mea ca doctor, dar încerc să rectific asta pe cât pot. Vorbind cu un oftalmolog grec, am regăsit un sentiment ciudat pe care l-am simțit deseori:  - «ideea de a face ceva pentru oamenii din țara mea!»”

Nu sunt vreun patriot înflăcărat, dar e un sentiment real pe care îl am. Cine știe ce rezervă viitorul?!”, povestește medicinistul.

Anii de școală în Marea Britanie au însemnat pentru Mihai un lung proces de evoluție, perfecționare și dorința de a fi cel mai bun dintre cei mai buni. Procesul de selecție la Cambridge este unul complex și etapizat, iar concurența – mai ales, la Medicină – una acerbă. Pentru a intra la Oxford şi Cambridge („Oxbridge”), două dintre universităţile de elită vizate de elevii români care vor să studieze în străinătate, un candidat trebuie să treacă printr-un examen A-level (echivalentul bacalaureatului), apoi să dovedească faptul că are multe activități extrașcolare. Scrisoarea de intenție și recomandarea unui profesor fac diferența în ceea privește trecerea în etapa următoare. „Interviurile Oxbridge” sunt ultimul stagiu de selecţie în admiterea la Oxford sau Cambridge: numai finaliştii ajung până aici şi atunci universităţile mai fac o ultimă triere. Ajunși în acest punct, candidaţii mai au trecut printr-un ultim hop: între două şi patru interviuri cu profesori universitari, care durează câte 20-40 de minute şi care se ţin la facultatea la care au aplicat.

Rămân între opt-zece candidați pe loc (depinde de colegiul vizat!), dar, cu mențiunea că nu aplică la Oxbridge decât elevii din toată lumea care chiar știu că au o șansă, așa că e o concurență mai acerbă decât pare la o primă vedere. După ce ești admis efectiv, urmează contactul cu o realitate total nouă, în care procesul educațional este inovativ și în pas cu ultimele descoperiri în domeniul științific. Adaptabilitatea depinde de fiecare student, dar durează minimum șase luni de la începerea cursurilor.

„Din cauza studiilor, am fost nevoit să ratez evenimente semnificative în familia noastră, m-am simțit uneori înstrăinat, încă mă simt într-un fel suspendat între două lumi. Am trecut, de asemenea, printr-o maturizare forțată. Chiar înainte de a aplica, eu m-aș gândi de două ori la ce înseamnă a pleca singur într-o țară străină la vârstă de 18 ani. Laptele și mierea nu curg nicăieri, iar orice decizie are și partea ei neplăcută.  Cu alte cuvinte, e nevoie de o introspecție foarte atentă. Recent mi-am dat seama că am petrecut un sfert din viața mea studiind Medicină, iar astea înseamnă ceva timp!”, explică românul.

• A doua întrebare pentru tânărul absolvent de Medicină a fost una previzibilă: „Mai crezi în Jurământul lui Hippocrate? «În orice casă voi întră, o voi face numai spre folosul şi bunăstarea bolnavilor”... Ai convingerea că poate fi respectat în lumea în care trăi, fără vreun compromis»”.
  

„Jurământul lui Hippocrate - punctează Mihai Bica – este un ghid antic de etică medicală. În contextul actual, el a evoluat și a căpătat alte forme, spre exemplu cei patru piloni ai eticii: să faci bine, să nu faci rău, să respecți autonomia pacientului și să fii just. Medicină e până la urmă o muncă socială și e esențial să ai o viziune clară asupra moralității propriilor acte. Etica medicală pune o problematică complexă și a devenit o disciplină de sine stătătoare, greu de stăpânit și înțeles. Eu am speranța că un astfel de ghid etic poate și trebuie să fie respectat, în special în ideea în care bioetica a devenit în multe cazuri ceva asemănător științei, unde e clar ce e corect și ce nu. În Anglia, spre exemplu, echivalentul Consiliului Medicilor se ocupă îndeaproape cu menținerea unui grad foarte ridicat de încredere în doctori, ceea ce presupune o reglementare foarte atentă a comportamentului cadrelor medicale. Așadar, jurământul lui Hippocrate, sau formă lui modernă, a devenit obligatorie! Compromisurile gratuite nu au ce caută în lumea medicală, doar atât în măsură în care sunt justificabile moral sau social”, este răspunsul dat de medicinist.

„Ai stat vreodată în vreun spital de stat din România ca pacient?”, este cea de-a treia întrebare adresată lui Mihai. L-am rugat să precizeze dacă a dat sau nu bani personalului medical și ce crede despre „atențiile” date doctorilor.

„Din fericire, nu am trecut prin experiența de a fi internat în vreun spital, decât atunci când eram prea mic să îmi amintesc. Membrii familiei mele au avut nevoie de spitalizare cu varii ocazii, caz în care da, au/am dat mită. Atențiile astea sunt patima societății românești, practic majoritatea românilor nu își poate închipui să meargă la un doctor la stat fără să ofere ceva. Primul instinct este evident să arunci cu piatra, să le vezi ca pe ceva condamnabil, până la urmă chiar degradant pentru medicul însuși. Cumva, aceste practici au reușit să se strecoare în normalitatea societății, mă gândesc că unii doctori își închipuie că își fac propria justiție socială atunci când acceptă mită. Mi-e greu să mă erijez în situația unui rezident care poate are o familie de întreținut sau o chirie de plătit, sau în cea a unui doctor care acceptă o atenție venită din partea unei familii care în mod evident are posibilitatea să o ofere. Mă întreb dacă este mai moral să primești atenția după, sau înainte de actul medical? Și ce se întâmplă cu următorul act medical? Oricum, efectul pentru profesie în întregul ei e foarte negativ și știrbește încrederea populației în doctori. Legal nu e cu siguranță, iar opinia mea e că nici moral nu e. Cred că statul și instituțiile organizatorice medicale au responsabilitatea de a elimina nevoia pentru aceste atenții, precum și de a asigura și reglementa stoparea lor. Până la urmă, doctorii ar trbuie să nu aibă nevoie de ele, iar pacienții să aibă siguranță că nu sunt necesare. Dacă am învățat un lucru de la englezi e că nu e o treabă la nivel individual, ci la nivel național și de sistem”, crede Mihai Bica.

La 24 de ani, Mihai Bica, primul român care a studiat Medicina la Cambridge, iubește ceea ce face, crede în schimbare și, implicit, este o parte din ea, căci va face parte dintr-o nouă generație de medici. Dacă atunci când va reveni în România, se va integra sau nu în sistemul medical „de acasă”, doar timpul o va demonstra. Cert e că dincolo de un teanc de diplome, recunoaștere internațională, interacțiune cu somități din lumea medicală din Anglia și Statele Unite ale Americii, Mihai e un tânăr care iubește oamenii și încearcă să pună pe talere cât de cât egale viața personală și cea profesională.

„Încerc să învăț să mă bucur și de lucrurile mici în viață și până la urmă cea mai mare satisfacție o primesc din partea relațiilor cu oamenii, în special cele cu familia și cu prietenii mei. Probabil că nu am ales întâmplător să fiu medic…”, încheie Mihai.

PS. Alături de Mihai Bica, la Cambridge mai studiază alţi patru studenţi români, pe care i-a impulsionat exemplul colegului mai mare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp